Am textul acesta în cap de câteva săptămâni, dar nu reușeam să îl pun în scris. Mi-e greu să mă despart de omuleții care au intrat în viață mea acum doi ani. Și în această procesare a despărțirii noastre o parte este aceea de a face o retrospectiva a călătoriei noastre împreună.
Zilele acestea lucrez la caracterizări / evaluări / rapoarte de progres. Niciunul dintre aceste cuvinte nu îl simt potrivit totuși pentru ce vreau să transmit eu în acele pagini și de aceea am simțit să scriu înainte acest text. Poate aceste caracterizări conțin indicatori legați de dezvoltarea copiilor în general la vârstă de 3-4 ani, dar ceea ce nu cuprind, decât în mica măsură, este cum am văzut în fiecare dintre copii acești indicatori. Fiecare are un fel unic de a-și dezvălui procesul propriei dezvoltări și este aproape un miracol să le vezi devenirea din anii mici și cum se construiesc pe sine. De exemplu, fiecare are procesul lui propriu de a ajunge de la a spune câteva cuvinte la a vorbi în propoziții. Poate că primele propoziții complexe vor fi despre mâncare sau despre utilaje. Și asta îi face unici, acest proces prin care ajung la achizițiile specifice vârstei. De aceea nu îmi place deloc cuvântul evaluare în acest context. Pentru că fiecare are propriul drum în acest proces al dezvoltării și călătoria pe acest drum e așa frumoasa și “muncita” încât nu merita privita cu ochi evaluatori, ci observata cu smerenie și dragoste.
Mi-i amintesc cum au intrat pe poarta grădiniței acum aproape doi ani: mai scunzi, unii dintre ei mai aproape de fizionomia de bebeluș, uneori cu mers nesigur, fară să spună prea multe cuvinte, atașați de mama și de tata. Cu fiecare dintre ei am creat, în timp, un cerc al siguranței. Lunile au trecut și am început să îi cunoaștem pe fiecare dintre ei cu propriul mod de a fi, să știm să le citim pe expresia feței dacă au o zi grea sau sunt senini. Știm cum face fiecare când îi e foame sau e obosit, dacă se retrage moleșit într-un colț sau face năstrușnicii. Uneori știm de când intra pe poartă dacă în dimineața aia se vor desparți mai greu sau dacă vor merge cu ușurință la joaca. Știm cui îi plac cartofii, cui îi place carnea și faptul că pastele, mămăliga și pâinea plac tuturor :). Știm când au nevoie să fie luați în brațe și consolați și cum se manifestă când le e greu. Au continuat să crească sub ochii noștri, să vorbească, să devina mai independenți, să se simtă suficient de bine cât să simtă locul unde vin un fel de “acasă”, dar cu mai mulți copiii, “colegii”. S-a ras mult în ăștia doi ani, dar s-a și plâns. S-au născut povesti și amintiri, s-au legat prietenii. S-a sărbătorit mult. Zile de naștere, Crăciunuri, Sărbători ale Toamnei. S-au făcut petreceri în pijamale și zile de piscina. S-a sărbătorit ziua înghețatei de ciocolata. S-a cântat și s-a dansat mult.
Ne este super drag să ne uitam acum cât de atașați sunt unii de alții, cum au gesturi de afecțiune și grija reciproca. A fost fascinant să vedem procesul în care au trecut din a se juca unul lângă altul la a se juca unul cu altul sau în grupuri mai mari. Au legat relații de atașament cu noi, dar și unii cu alții. Își stiu din preocupări și din preferințe, întreabă des de colegii care lipsesc și declara că le e dor de ei.
Fiecare are un loc foarte special în inima mea și încerc zilele astea să îmi imprim în suflet toate trăirile de final, să îl țin minte pe fiecare cum e acum și cum sunt unii cu alții. Le sunt recunoscătoare că m-au primit în inima lor și că m-au învățat multe lecții dintre care cea mai valoroasa e cea de a trai în prezent. O să îi aștept mereu cu poarta deschisă și cu speranța că vor trece să ne spună din aventurile lor de grădinari și școlari. A fost o bucurie să îi văd crescând și să le fiu alaturi.
Las aici gândul pe care îl am pentru ei:
“Pentru cei ce-s dotați cu picioare și minte- ca tine- acolo se pot întâmpla lucruri mari. Și chiar se întâmplă. În fine. când încep să se-ntample, tu să nu-ți faci griji. Nu! După ele te du. O să-ncepi să te-ntampli și TU.” ( Dr. Seuss)
Comments